Am avut un propriu stil
De pe când eram copil,
Nici urât şi nici frumos,
Însă tare şotios.
Mi-a zis moaşa-n albiuţă:
"Ian te’, parcă-i michiduţă!”
Naşii au strigat în cor:
"Chiar-că parcă-i drăcuşor!”
Şi încet-încetinel
Am fost "ghiavol mititel”,
Altă vorbă de ocară:
"Parcă-i cel-de-pe-comoară”.
După câţiva ani tot satul
Îmi zicea "împeliţatul”.
Chiar şi cei din grădiniţă
Tot nu m-au nimit "măi Ghiţă”,
Şi-acolo m-au poreclit.
Ştiţi cum? "Demon hultuit”.
Hultuit, fire-ar să fiu,
Că eram cam durduliu.
Când mi-era mai dragă joaca,
Mă numeau "ucigă-l-toaca”.
Bunelul, fără de milă,
Bombănea că-s sarsailă,
Frate-meu – mi-i satul martor -
Nu mă mai scotea din "tartor”.
Recunosc că numai tata
Nu m-a poreclit şi gata!
El, c-o jordie de sânger,
A făcut din mine… înger!

Port şi astăzi sub veşminte
Aripioarele-mi boţite.