A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o
pestera vasta… Nu poate sa ajunga vorba pâna la el,fara sa-i supere
tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa
legene,din departare, delicata lui singuratica slava.
Tudor Arghezi
Mihail Eminescu vede lumina zilei la 15 ianuarie 1850, la Botosani, fiind al saptelea copil dintre cei unsprezece, dintr-o familie de tarani români din nordul Moldovei. Anul acesta se implinesc 161 de ani de la nasterea marelui poet.
La steaua Fino alla stella
La steaua care-a rasarit E-o cale-atât de lunga, Ca mii de ani i-au trebuit Luminii sa ne-ajunga.
Poate de mult s-a stins în drum În departari albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie; Era pe când nu s-a zarit, Azi o vedem, si nu e.
Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adânca, Lumina stinsului amor Ne urmareste înca.
(1886, 1 decembrie)
|
Per quella stella che
spuntò
La strada è assai lunga
E un millennio non bastò
Che luce ci raggiunga.
Si è spenta credo nel cammino
Nel cielo che seduce
Però per noi solo adesso
Risplende la sua luce.
Pian piano
sale in cielo.
Vediamo oggi
quello che
C’è stato solo
ieri.
Cosi anche il nostro amor
Quando intorno è buio
Ci seguirà ancora, sempre,
E
splenderà nel buio. VM
|
În străinătate
Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.
Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.
Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.
Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.
Melodica şoptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.
Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.
Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.
1866, 17/29 iulie
foto
|